Rupta-n fund, cu ochelari de cal, calcand in rahati de arabi la tot pasul, dar cu nasul pe sus, mirosindu-i tot si intens parfumata, doamna Frantza, vorbind singura si traind din amintiri, scotoceste prin ghena de gunoi a istoriei cautandu-si maretia pierduta sau macar un ciob de oglinda mincinoasa care sa-i mai puna putina carne pe oase, sa-i mai netezeasca ridurile sau sa-i reliefeze buzele supte de golul lasat de dantura lipsa. Si ce dantura avea ea odata ...
Pana de curand, vecinul Hans mai obisnuia sa sara parleazul si venea chiar si pana la Paris sa-i mai aline pornirile depresive specifice menopauzei. Lasa mare deranj la plecare, insa nu se plangea - se simtea si ea bagata in seama. Mai trecea unchiul Sam si mai repara ce era de reparat dupa plecarea lui Hans, o mai ajuta nepotul Itzic sa-si cumpere una-alta, se uita la poze si amintirile o ajutau sa treaca peste prezentul nu tocmai fast.
Insa acum Hans nu o mai cauta, cica s-ar dedulci la fetele astea tinere din Est, unchiul Sam pare ca s-a cam saturat de capriciile ei, iar singurii care ii mai calca pragul sunt maghrebienii care o stiu bine de cand era tanara si atat de focoasa ca explodau si proiectilele prin Nordul Africii cand trecea ea. Dar astia, maghrebienii, nu o vor decat pentru a-i lua casa atunci cand va fi sa moara, si tare i-i ca vor sa faca moschee din ea. Asta ii cam ingrijoreaza pe vecini si chiar si pe nepotul Itzic care, dupa tot ajutorul pe care i l-a dat, ar vrea si el o parte din mostenire. Dar de asta nu mai poate ea cata vreme arabii o satisfac! Din partea ei, n-au decat sa o puna si pe fecioara din Orleans printre cele 70 din comitetul de primire.
La urma-urmei, o, ce vremuri!, dupa ea, potopul !!
