Inconstientii

Atunci cand s-a propus si votat initial legea care prevedea marirea salariilor profesorilor cu 50% s-au intalnit, din pacate, multe dintre defectele fundamentale ale poporului roman, defecte care au fost la locul si la momentul potrivit pentru a se intalni cu dezastrul.

A fost mai intai inconstienta unei categorii profesionale - profesorii - de la care, pe masura lefii cerute, asteptarile sunt mai mari, de a-si vinde voturile si de a privi o campanie electorala numai si numai ca pe un bun moment de renegociere a salariilor, aruncand astfel in derizoriu o manifestare fundamentala a democratiei, deturnand de la rosturile lor ocazia si cadrul de a discuta despre viitorul Romaniei, despre diferite viziuni asupra acestui viitor, despre caile de a aduce prosperitatea mai aproape de noi, de noi toti, nu doar mai aproape de aceia care prin alegator inteleg zaraf de voturi.

A fost apoi dragostea severineana de ciolan, inconstienta parlamentarilor educati de profesorii-zarafi, parlamentari care, dupa ce au fost un mandat lung cat anii de liceu doar cu ochii dupa furat, copiind (la fel ca in liceu) unul de la celalalt metodele de furt, s-au trezit la finalul celor patru ani ca nu au nimic bun de prezentat comisiei de examinare (electoratul) si, la fel ca la finalul liceului, s-au gandit sa-si cumpere notele de trecere a bacalaureatului si de realegere (voturile, in cazul de fata) dand spaga la profesori, cei mai numerosi bugetari, cele mai numeroase voturi, nu? Gand la gand cu bucurie. Si asa s-a nascut legea de marire a salariilor profesorilor cu 50%, lege votata la foc automat de catre toti demagogii din Parlament, indiferent de culoarea politica in care cioara din ei s-a vopsit in papagal. Fara a prevedea in acea lege, asa cum prevede Constitutia, si sursa de finantare a acestei cresteri nefiresti, mult peste nivelul general de crestere a economiei romanesti.

Si, iata, manifestarea unui alt defect national ne pandeste de dupa colt: acela de a nu invata nimic din greselile trecutului, chiar daca traim inca efectele acelor greseli. Caci, nu-i asa, vestita noastra opozitie va sari pe toate posturile de televiziune promitand, ghiciti ce?, ca ea va da acele mariri de 50% profesorilor cu toate ca este sigur ca acei bani nu exista, cu toate ca este la fel de sigur ca, dandu-i, vom compromite pe termen lung iesirea tarii din recesiune si din criza. Si va vorbi opozitia in fata unor profesori care nici acuma nu au invatat ca salarii mai mari si mai sigure nu se obtin din comertul cu voturi.

Cum stabilim in mod obiectiv cati bani ar merita, in medie, unprofesor? In antichitate, se spune, masura muncii unui profesor era castigul elevului sau, iar mie mi se pare corecta aceasta abordare, dat fiind ca principalul scop al educatiei ar trebui sa fie pregatirea elevilor pentru viata reala. Din acest punct de vedere, salariul mediu net pe economie (deci castigul mediu al elevilor profesorilor despre care vorbim) a fost, in 2010, undeva pe la 1400 RON.

Eu sunt de acord ca elevii profesorilor germani castiga mult mai bine, de unde si cistigul mult mai mare al dascalilor germani fata de cei romani. De aici si legatura, care poate unora le pare noua si, daca este asa, este doar vina profesorilor lor, dintre munca, rezultatele muncii si venit. De aici si ideea de a stabili mai intai niste criterii de performanta pentru profesori si mai apoi de a discuta despre cresteri salariale, insa diferentiate, nu la pausal, etc.

Altfel, discutam despre o categorie profesionala, profesorii, care presteaza o munca (si o munca importanta) dar fara nicio raspundere pentru calitatea muncii prestate si nici un criteriu de evaluare a muncii si care, fiind multi, deci avand voturi multe, isi vand voturile cui da mai mult [din gura].

Partide si partide

Si eu si voi am auzit de sute de ori referiri la PIB in discursurile politicienilor sau ale analistilor economici. Eu inteleg, pe scurt, ca acest PIB masoara intr-o masura mai mult sau mai putin exacta ceea ce am creat, am produs noi intr-un an de munca in plus fata de zestrea anului trecut. Asa incat, daca anul acesta am creat mai putin decat am facut-o anul trecut, spunem ca PIB-ul scade. Daca anul acesta am creat mai multa plusvaloare decat am facut-o anul trecut, spunem ca PIB-ul a crescut. Mai nou, limba de lemn ne invata ca PIB-ul doar creste, insa atunci cand scade spunem ca are tot crestere, insa negativa. :)

Bun!! Deci, cum-necum, s-a adunat ceva in visteria statului si cam spre sfarsitul anului incepe lupta pentru impartirea a ceea ce am adunat, adica lupta pe legea bugetului. Daca va luati cu munca si uitati sa cititi stirile, aflati foarte usor cam in perioada se discuta aceasta lege pentru ca fac profesorii (si alti bugetari) greva. Deschid si oamnenii anul de invatamant amenintand deja cu inghetarea anului scolar. De fapt, il deschid cam cum l-au inchis, caci nu exista Bacalaureat fara o miscare revendicativa a profesorilor. Ca iarasi blocheaza, ca nu se prezinta, ca se prezinta dar nu participa, ca participa dar nu se baga.

Eu inteleg, deci, ca exista doua etape de evolutie a PIB-ului - colectarea si cheluirea sa - si, in consecinta, doua mari categorii de cetateni: cei care contribuie direct la constituirea sa si cei care sunt beneficiari directi ai cheltuirii. Desigur ca cele doua categorii nu sunt complet separate. De exemplu, profesorii sunt beneficiari directi ai alocarilor bugetare, insa contribuie indirect, prin forta de munca pe care o pregatesc, la constituirea PIB. Militarii sunt, de asemenea, beneficiari directi, insa contribuie mult mai subtil la constituirea PIB, si mai mult la apararea sa. Un programator lucrand pentru o companie straina si platind impozite in Romania contribuie direct la constituirea PIB, insa beneficiaza indirect de alocarile bugetare apeland la serviciile publice de sanatate, in masura in care acest lucru se poate numi "beneficiu".

Ei bine, corespunzator celor doua categorii de angajati - creatori si consumatori de PIB - s-au dezvoltat doua directii politice majore:

STANGA socialista, care are politici economice care in mare sprijina consumatorii de PIB (angajati la stat si asistatii sociali), care acorda ajutoare sociale unor categorii sociale trecand cu mult de granita celor cu adevarat neajutorati, creandu-si in aceasta zona a societatii, captiv si dependent de ajutoare sociale si slujbe de stat, propriul electorat, si

DREAPTA liberala, care are politici care sprijina pe creatorii de PIB, pe intreprinzatori, care promoveaza un stat minimal(birocrati putini), retras [aproape] complet din economie, impozite mici(lasand mai multi bani la cei care ii fac si, deci, stiu sa-i gestioneze si sa-i inmulteasca), care, de exemplu, combate somajul prin crearea de locuri de munca, nu prin ajutoare de somaj.

Abia acum, la mai mult de 20 de ani de la caderea comunismului, Romania traieste vremea separarii apelor in politica autohtona. Caci pana acuma era tot o apa si un pamant atunci cand se punea problema nu doar de a spune vorbe frumoase despre doctrine politice, ci si a faptelor concrete care sa urmeze acelor vorbe. Douazeci de ani am avut vorbe frumoase de tot felul, atat despre doctrinele de stanga, cat si despre cele de dreapta, insa faptele, masurile concrete adoptate de politicienii nostri au fost DOAR MASURI DE STANGA. Aceasta situatie absurda a dus ca la conducerea partidului autointitulat "liberal" (doar in vorbe) sa avem un om care toata viata lui a fost bugetar. Asa s-a ajuns la un raport numeric ucigator pentru tara si viitorul ei intre angajatii de la stat si cei din mediul privat, intre cei care sunt angajati, in general, si cei care si-au facut o profesie din a fi asistati social.

De ce se agata atat de mult stanga de putere, de ce isi pierde pana si uzul ratiunii vazand cum masurile luate de guvern tind sa-i dinamiteze bazinul electoral? Simplu! Caci, la adapostul griji fata de cetatean, politicile socialiste au nascut niste monstri, niste strutocamile care cu greu isi pot explica infatisarea, anume acei milionari si miliardari care nu au nicio afacere, nici macar ca paravan pentru afacerile cu statul, care toata viata lor nu au lucrat decat la stat sau, cum era sa uit?, au fost lideri de sindicat.

Libia si UE

Londra şi Parisul susţin o intervenţie militară în Libia, UE se opune

In 1956, aceleasi doua tari foste mari puteri coloniale, simtind cum decrepitudinea le sufla in ceafa si parca presimtind pierderea identitatii ce va sa vina, si-au mai gasit un aliat - Israelul - si s-au gandit sa mai intinga un pic de paine pe fundul strachinii cu colonii golita de zvarcolirile celui de-al doilea razboi mondial. Zis si facut. Si asa au atacat ele Egiptul pentru a pune botul pe Canalul de Suez. La fel cum acuma vor sa puna botul pe petrolul libian si sa nu-i mai lase pe americani sa ia tot caimacul cum au facut-o in Irak.

Problema lor este ca interventia din 1956 a creat atatea tensiuni la nivel mondial incat cainii unui nou razboi incepeau deja sa maraie si sa-si arate coltii. Pana la urma, cei care conteaza cu adevarat in politica globala (SUA, Rusia, China) si care castiga de obicei razboaiele mondiale pentru ca francezii sa se laude apoi precum musca la arat s-au zburlit urat de tot la aceste doua puteri emasculate de istorie incat interventia lor s-a infundat in penibil, fiind nevoite sa se retraga cu coada intre picioare din Egipt.

Ne putem foarte usor inchipui ca un tsunami politic international se va declansa daca shemale-ul franco-britanic va ataca Libia. Si haideti sa ne intrebam daca au cele doua asa-zise puteri europene forta militara de intimidare credibila si capacitatea diplomatica de a gestiona o astfel de criza mondiala in care, vrem-nu vrem, va fi atrasa si coana U.E., tiitoarea de lux a unchiului Sam, unchi care a facut ordine pana si in ograda doamnei UE atunci cand golanii sarbo-croati erau cat pe ce sa o lase cu onoarea nereperata dupa ce doamna UE i-a incurajat sa se incaiere pentru ca mai apoi sa nu-i mai poata desparti nici macar punandu-si in joc toate farmecele ei.

Oricum, ar fi bine ca atat Franta, cat si Anglia sa-si rezolve problemele pe care le au pe plan intern cu imigrantii din fostele colonii care-si umfla narile simtind mirosul de decadenta din cele doua tari, si sa nu mai aiba vise umede cu colonii, materii prime, piete de desfacere si conferinte de pace la care ele asezau piesele pe tabla de sah. A venit vremea cand ele insele sunt piese asezate la locurile lor de alti jucatori indragiti de Clio care au cojones cat palatele Elysee si Buckingham. Si, in plus, nu cred ca ar fi in interesul frantei sau Angliei sa implice Germania in astfel de interventii militare, caci este ca si cum ai incepe sa hranesti cu carne cruda un pui de leu pe care cu greu ai reusit sa-l obisnuiesti lacto-vegetarian.